Lacul

Îi plăcea să urmărească activitățile cotidiene ale viețuitoarelor ce trăiau în interiorul și pe suprafața sa, într-o simbioză aproape perfectă. Studia cu interes luptele acestora pentru hrană, pentru căutarea unei perechi, sau simplele momente de socializare.

În apele sale limpezi trăiau nenumărați pești de diferite forme și culori precum și felurite specii de plante subacvatice. La suprafață, broaștele – ascunse prin stufărișul des – ofereau adeseori concerte asurzitore, ce acopereau cu succes orice încercare timidă de comunicare din partea altor specii. Pe luciul său, rațele se plimbau tacticos în grupuri mici și tăcute, măcănind satisfăcute de traiul liniștit de care aveau parte.

Și el era cât se poate de mulțumit. Existența sa părea să aibă un sens foarte bine conturat; atâtea forme de viață depindeau de el, îl respectau și îi mulțumeau tacit că există. Accepta cu un sentiment paternal această formă de comuniune, simțindu-se important și de neînlocuit.

 Își amintea vag cum venise pe lume, în acele vremuri cu ploi interminabile ce umpluseră pământul până la refuz. Atunci s-a născut el, din preaplinul de umezeală depus pe fundul unui lac mai vechi ce probabil dispăruse în urma unei perioade secetoase.

Știa că odată și odată vor veni din nou acele vremuri secetoase iar pentru el asta va însemna sfârșitul. Era oarecum resemnat, conștientiza faptul că tot ceea ce se naște trebuie să moară la un moment dat, pentru a împlini ciclul vieții.

Își amintea amuzat cum în urmă cu ceva ani, speriat de gândul pieirii, încercase să disloce mâlul de pe fundul său pentru a ajunge la izvoarele subterane ce i-ar fi asigurat nemurirea. Într-un final, realizase că acest lucru era imposibil și că trebuia să accepte realitatea, să-și trăiască destinul cu demnitate și eficiență până în acea fatidică zi în care seceta urma să-l reducă la tăcere.

            Își cunoștea foarte bine vecinii; de jur împrejurul său relieful lua diferite forme, pornind de la câmpii întinse acoperite cu vegetație deasă, la dealuri ce-și ridicau cu mândrie creștetele rotunde, iar mai departe în zare relieful lua forma munților, imperiali prin statura lor maiestuoasă și prin mantiile de conifere ce-i acopereau în mare parte. Toate acestea erau însă formate din materie solidă. Nu exista nimic asemenea lui, din materie lichidă. Fără dar și poate era unic în Univers, rodul unui șir de factori naturali prielnici și unici care au condus la apariția sa: lacul, ca formă organizată și echilibrată de depozitare a apei.

            În zilele călduroase de vară, la primele ore ale dimineții – atunci când soarele apărea timid de dincolo de linia orizontului – era vizitat adeseori de creaturi ciudate: oamenii. Se urcau în niște coji plutitoare apoi se plimbau pe luciul său, sporovăind și aruncând în apă ațe legate de niște bețe pe care le țineau în mâini.

            Cu aceste instrumente ciudate, agățau peștii în căutare de hrană și îi trăgeau la suprafață, apoi îi luau cu ei,  probabil pentru a-i mânca. Asculta de multe ori ce discutau oamenii între ei, însă  nu pricepea mai nimic din lucrurile stranii pe care și le spuneau.

Nu prea mușcă peștele în lacul ăsta” spunea unul dezamăgit. ”Dacă prindem cinci-șase până diseară, putem spune că suntem norocoși”. Un alt individ, din aceiași coajă plutitoare îi răspunse: ”Asta e,  lacul e mic, peștele e puțin. Am văzut la televizor cum se pescuiește în ocean; când au scos năvodul din apă, erau o mulțime de pești… de zeci de ori mai mult decât a fost în lacul ăsta vreodată…” ”Așa o fi, dar cât de mare este un ocean pe lângă acest lac! E normal să fie mult pește acolo.” 

Lacul era nedumerit. Cum adică ocean ? O altă întindere de apă, mai mare decât el, cu mult mai mult pește? Așa ceva este imposibil, el era singura întindere de apă din Univers; restul era doar pământ, nimic mai mult! Oamenii ăștia sunt de o naivitate dezarmantă, ce ușor pot fi manipulați! Îi amețești cu povești despre întinderi imaginare de apă, cu pești nenumărați ce abia așteaptă să fie pescuiți – după care vin aici și stau cât e ziua de lungă cu acele bețe caraghioase în mâini, visând să-și umple cojile plutitoare de pește; ce bine că el, Lacul, are o gândire rațională și nu e nevoit să creadă în lucruri imposibile, așa cum fac aceste ființe naive și neajutorate…

Altă zi, alți oameni cu bețe în mâini. De această dată, o zi foarte căduroasă; era atât de cald încât apa lacului părea încremenită iar toate vietățile de la suprafață se ascundeau disperate sub frunze, în căutarea unui loc răcoros.

Phuuu, ce cald e astăzi… cred că mai bine plecăm, e prea cald ca să avem spor la pescuit.” spuse unul dintre musafirii ciudați din ale lor coji plutitoare.

”Hai să mai stăm, la cât e de cald se evaporă apa din lac și prindem peștii cu mâna goală!” răspunse altul, stârnind hohotele de râs ale celorlalți.

Păi n-ar fi bine dacă apa lacului se evaporă; se urcă sus în nori după care cade ca ploaie în altă parte, face un alt lac la alți pescari și noi rămânem cu buza umflată.

Lacul fu uimit de cele auzite. Ce prostie mai e și asta? Cum adică să se evapore apa sa și să urce sus la nori? Dacă vine o secetă mare, îl omoară și cu asta basta. Ce urcat la nori, ce plouat în altă parte?!? Oamenii ăștia ori sunt proști, ori au o imaginație prea bogată… probabil amândouă variante sunt corecte.

*

*         *

Anii au trecut. Anotimpurile se succedau după un tipar bine stabilit; când cald când frig, vremuri cu ploi sau cu secetă. Lacul a trecut cu bine peste toate. Existența sa – permanent acompaniată de pești, broscuțe și alte viețuitoare precum și vegetația luxuriantă – a fost cât se poate de plăcută. Însă totul părea să se schimbe într-o vară care promitea prin semnele de debut să fie mai toridă ca niciodată. Trecuseră multe săptămâni de la ultima ploaie, iar  vegetația se ofilise pe malurile sale. Apele îi erau murdare și scăzute la un nivel pe care nu și-l amintea să-l mai fi avut vreodată.

Peștii, broaștele și celelalte viețuitoare se împuținaseră substanțial. Nuferii altădată maiestuoși erau acum veștejiți și se chinuiau să supraviețuiască. Soarele își începea în fiecare dimineață asaltul ucigător, iar binecuvântarea nopții părea să vină din ce în ce mai greu. Era atât de cald… iar el, era atât de slăbit…

Își aducea aminte de povestea pescarilor, cu apa care se urcă la nori. Ar fi dat orice ca pescarii să fie din nou aici, să audă mai multe lucruri despre această urcare a apei în nori. Regreta nespus că nu ascultase mai mult din discuția de atunci, poate că totul nu era doar o fantasmagorie. Poate că apa chiar se urcă la nori! Poate că seceta nu îl va ucide, ci doar îi va marca trecerea spre o altă etapă a vieții!

Aștepta în zadar; oamenii nu mai veneau pentru că peștii muriseră de mult, iar cojile cândva plutitoare s-ar fi împotmolit în mâl. Ridică privirea spre cer, în căutarea disperată a norilor salvatori. Degeaba însă, cerul complet senin îl strângea din toate părțile, iar razele soarelui îl străpungeau ca niște sulițe. Era atât de cald…

Lacule… hei Lacule, mă auzi?

Privi nedumerit în jurul său. Pentru prima dată, cineva îi vorbea, dar nu își putea da seama cine.

”Aici, sus, deasupra ta!”

Când ridică privirea, văzu o făptură foarte ciudată. Semăna la chip cu oamenii, dar în loc de trup era un nor imens, de un alb imaculat ce strălucea în lumina soarelui.

– Cine ești tu?

– Sunt Spiritul Naturii, cel ce veghează ca vietățile, plantele, apele și uscatul să trăiască în armonie.

– Te rog ajută-mă, trimite ploaia asupra mea pentru că altfel nu mai am mult de trăit!

– Nu pot să fac asta; toate vin la vremea lor, ploaie, zăpadă, vânt… acum e vremea arșiței, este nevoie de această căldură pentru a păstra echilibrul.

– De acolo de sus de unde ești tu lucrurile poate stau precum zici, însă aici jos, eu mă usuc de tot. Nu cred că mai am multe zile de trăit…

– Te înșeli. Vei trăi în continuare. În gândurile și amintirile celor ce te-au cunoscut, de exemplu în gândurile oamenilor care au pescuit pe luciul tău. Te vei transforma, vei urma calea renașterii, dar nu vei dispărea.

– Renaștere? Adică e adevărat ce spuneau oamenii? Cu evaporarea, cu norii, cu ploaia?

– Oarecum adevărat. Oamenii nu sunt zei, au și ei părerile și percepțiile lor. Uneori corecte, alteori greșite.

– Te rog mult ajută-mă…

– Ai răbdare. Transformarea este aproape. Nu am cum să te ajut, nu pot schimba ordinea firească a lucrurilor.

 

Poate că nici nu există acel Spirit al Naturii, ci doar o plăsmuire a imaginației sale bolnave de atâta suferință. Și totuși… ce bine ar fi dacă dincolo de efemera sa existență ar mai fi și altceva, rod al unei metamorfoze oricât de dureroase… dar să existe o continuare.

Oricât de mult ar fi crezut în tinerețe în existența circumscrisă între limitele nașterii și morții, acum nu se putea mulțumi doar cu atât vroia mai mult și căuta cu îndârjire semne care să-i confirme că lucrurile sunt mai complexe decât scurta sa trecere prin această viață.

Era atât de cald… ucigător de cald. Din lacul răcoros și primitor de altădată nu mai rămăsese nimic. Un fund de lac secat, neprimitor și urât mirositor.

 

S F Â R Ș I T

(povestire publicată în ”Gazeta SF”, numărul 24/ianuarie 2013)

Acest articol a fost publicat în Scrieri și etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *