Joaca de-a șoarecele literat și pisica-editură

Tom_and_jerry-5405Miez de vară. Norocoșii savurează briza mării, în șoapte de valuri abia auzite. Ghinioniștii muncesc cu drag și spor, pentru al nației viitor. Visând și ei la concediu, sau încercând să-și fixeze în memorie imagini dintr-un concediu recent încheiat.

Dincolo de trăirile sezoniere, rămânem aceiași dependenți de scriitură, fie ea citită sau în chinurile facerii. Mai aruncăm câte un ochi pe blogul unuia, pe editorialul altuia… vedem lucruri noi, dar și reîncălzirea unor ciorbe vechi și urât mirositoare.

                Exemplu de discuție recurentă, lipsită de perspectiva unui progres concludent: autorii români contemporani se publică ușor? Sau greu? Mai rărim din ei, sau îi implorăm să scrie mai mult decât o fac în prezent?

Alexandru Lamba, redactorul șef al Gazetei SF scria în editorialul din mai 2015 : ”constat că s-a lăsat asupra noastră un soi de resemnare melancolică, o acceptare neputincioasă a faptului că se tipărește puțin, tot mai puțin”.

Mingea nu a rămas prea mult timp ridicată la fileu. Michael Haulică, redactor șef al revistei ARGOS se întreba retoric în editorialul din revista ARGOS numărul 12 : ”Chiar așa? Se tipărește tot mai puțin? În 2014 au apărut între 30 și 50 de cărți românești (depinde de surse, că nu avem undeva o listă cu TOATE cărțile apărute).” 

      Cine are dreptate? Ca de obicei, adevărul este pe undeva pe la mijloc.

      Alexandru are dreptate când spune că există o ”acceptare neputincioasă” a planurilor editoriale modeste în ceea ce-i privește pe autorii români contemporani. Editurile suflă și-n iaurt, mergând pe variantele cu risc minim. Tipăresc clasici ai genului, sau laureați ai premiilor zornăitoare. Să fie acolo, un Nebula, un Hugo, ”bun de tipar” vine de la sine. Uneori, în goana rotativei se lasă antrenate și traduceri jenant de imprecise. Dacă nu cumpără cititorii, nu e un capăt de lume. Vin snobii și semidocții, salvează onoarea tirajului. În exprimarea ”se tipărește puțin, tot mai puțin”  nu era vorba de numărul de titluri, de kilogramele de maculatură sau de vreo extincție a tipografiilor. Nu. Era vorba de lipsa publicării într-o manieră proactivă, menită să creeze efervescență în rândul cititorilor și competitivitate în rândul scriitorilor.

      Michael Haulică are de asemenea dreptate, cu cele 30-50 de titluri de cărți românești apărute în 2014. Numărul în sine pare mare, mai ales prin comparație cu aparițiile din anii precedenți.

      Dar hai să privim lucrurile un pic mai de aproape. E momentul să îmi atrag o sumedenie de critici, sunt conștient de asta dar îmi voi duce ideea până la capăt.

      Hai să luăm la mână acele 40 de cărți scrise de autori români. Să dăm deoparte tirajele noi ale unor cărți scrise cu ani în urmă; sunt benefice și acestea dar nu ne spun nimic din perspectiva creativității literare actuale. Apoi, am rugămintea să dăm deoparte și volumele de povestiri, indiferent că sunt antologii sau colecții de autor. De ce? Pentru că au și ele un rol incontestabil în literatură, dar nu aș îndrăzni să le pun alături de un roman. Fie-mi iertată comparația,  e ca și cum am compara carnea tocată cu un beefsteak .

      Apoi, dintre romanele proaspăt lansate de autori români contemporani, haideți să scoatem tot ceea ce e fantasy, horror, new weird și alte bazaconii. Cu voia dumneavoastră, să vorbim despre science-fiction. Fie că e hard sau soft, steampunk sau space opera. Să fie SCIENCE FICTION.

      Câte au mai rămas din cele 40 de cărți? Am cinci degete la o mână, pregătite. Credeți că e nevoie de degetele celeilalte mâini? Eu nu cred.

      Iată de ce spunea Alexandru Lamba că ”se tipărește puțin, tot mai puțin”.

      Veți spune, probabil, că nu se scrie SF de calitate în România. Greșit!

      Sertarele editurilor sunt burdușite cu manuscrise, majoritatea scrise de autori aflați la debut, în așteptare. A cui așteptare? Probabil a Apocalipsei, că poate doar bunul Dumnezeu va arunca o privire peste ele. Redactorii nu au timp de așa ceva, iar factorii de decizie din edituri nu vor aloca buget pentru analiza lor, pentru că nu sunt bani. ”Cărțile scrise de autori români nu se vând”, remember? Știu vreo trei patroni de edituri care au scos ”porumbelul” ăsta pe gură.

      Cel puțin unul din acele manuscrise de sertar este la nivelul literar al unui premiu Hugo sau Nebula din ultimii zece ani. Bag mâna în foc, și sunt sigur că nu mă ard!

      Sau poate ajunge la un asemenea nivel, așa cum a ajuns Dune al lui Frank Herbert să atingă nivelul atât de apropiat de perfecțiune, după rescrierile și corecturile prilejuite de 23 de refuzuri din partea editurilor!

      Și iată cum ajungem la un alt punct nevralgic. Frank Herbert a primit refuzuri. Știți ce primește un scriitor autohton anonim, de la editură, atunci când îi trimite acesteia un manuscris?  NIMIC!

      O săptămână, două, trei. O lună, două, chiar mai mult decât atât. O eternitate! Editurile nu catadicsesc să dea un feedback, să spună ce e bun sau ce e rău, decât în cazuri excepționale. Și atunci ce-i rămâne de făcut celui care bate timid la porțile afirmării literare? Să spere că poate, la Judecata de Apoi, Îl va auzi pe Dumnezeu glăsuind ”te iert de păcate, pentru că mi-a plăcut manuscrisul tău. Ar fi putut ieși o carte bună!”

      Lăsând gluma deoparte, o posibilă soluție ar putea fi apariția agenților literari. Liantul dintre oamenii care scriu și oamenii care publică. Ce credeți, vom apuca în efemera noastră existență să vedem această breaslă, a agenților literari, prinzând rădăcini pe tărâm mioritic?

Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *