Studiu de caz: Frank Herbert

frank_herbertMarii scriitori nu au pășit toată viața lor pe un covor roșu, la adăpost de eșecuri și momente dificile. Dimpotrivă, aceștia au avut parte de-a lungul vieții de împrejurări în care mulți oameni obișnuiți ar fi renunțat să mai lupte pentru visurile lor.

Ce-ar fi să aplicăm tehnici de reverse engineering pe traseele parcurse de literații faimoși? Cu alte cuvinte, de ce nu am desface în bucăți drumul parcurs de aceștia, pentru a găsi lucruri care-i pot ajuta pe scriitorii aspiranți contemporani să găsească propriul lor drum către succes?

Este cât se poate de firesc să începem acest demers cu Frank Herbert.

În primul rând, pentru că suntem la 50 de ani distanță de lansarea primului volum din seria Dune, care e considerată de mulți (pe bună dreptate) drept una din cele mai bune serii de cărți SF scrise vreodată.

În al doilea rând, pentru că drumul de la ideea inițială până la rafturile librăriilor a fost unul sinuos și plin de învățăminte. Manuscrisul Dune a fost respins de 23 de edituri!

Frank s-a născut în Tacoma, statul Washington, în data de 8 octombrie 1920, într-o familie de condiție modestă, nu tocmai potrivită să-i îndrume pașii spre literatură. Dar asta nu l-a împiedicat să declame, la aniversarea vârstei de 8 ani, cocoțat pe masa pe care familia servea micul dejun: ”Vreau să mă fac autor!”. John McCarthy, bunicul din partea mamei,  a constatat îngrozit: ”Este înfricoșător! Un copil atât de mic nu ar trebui să fie atât de deștept.”

La 18 ani, pleacă de acasă la un unchi de-al său, care locuia în Salem, Oregon. Un an mai târziu, se angajează la ziarul Glendale Star, mințind în privința vârstei pe care o avea.

Prima căsnicie a demarat rapid, la doar 20 de ani și a durat foare puțin; norocul i-a surâs la a doua încercare, când avea să-și găsească sufletul pereche: Beverly Ann Stuart. Unde credeți că s-au cunoscut? La un curs de scriere creativă, unul din puținele cursuri frecventate de Frank în timpul scurtei experiențe ca student la Universitatea din Washington.

Să revenim la Dune. În 1957, Frank participă în Florence, Oregon, la prezentarea unui proiect științific care promitea să stopeze înaintarea deșertului, prin stabilizarea dunelor cu ajutorul unui soi de vegetație care poate crește în nisip. Entuziasmat la maxim de acest proiect, el scrie un articol de presă intitulat ”They Stopped the Moving Sands”, pe care-l trimite agentului său (în acele vremuri, chiar și ziariștii – cei independenți, se pare – lucrau cu agenții literari!).

Articolul conținea fraze de genul ”Dune purtate de vânt au înghițit orașe și metropole întregi, din timpuri străvechi până în prezent. Întrebați un arheolog despre orașul acoperit de nisip Tel Amema, despre Akhetaten construit de Akhenaton și soția lui, Nefertiti pe bancurile de nisip ale Nilului”.

Reacția agentului nu a fost tocmai încurajatoare. Articolul a fost respins, printre argumente numărându-se și următorul: ”ai acordat prea mult spațiu detaliilor despre orașele distruse de nisip de-a lungul istoriei. Nu ai menționat nimic despre numărul și mărimea dunelor care amenință localitățile Florence și Port Siuslaw. Nu cunoaștem nici mărimea acestor orașe. Nu ne spui câte mile de șosea și cale ferată au fost distruse. […] Editorii americani nu dau doi bani pe Murzuk și Kum-tagh; ei nici măcar nu au habar ce înseamnă aceste nume. Dacă vrei să-ți vezi articolul publicat, trebuie să dedici spațiul principal al descrierii tale pentru ceea ce-l interesează pe un editor și implicit pe cititori, ACUM.”

Articolul nu a fost rescris și nici publicat în vreun ziar. Frank Herbert a ales drumul anevoios al extinderii ideii, până la nivelul unui roman de aventuri. La șase ani după eșecul articolului, trimite un prim manuscris către același agent. Urmează un nou schimb de scrisori, de data aceasta cu caracter constructiv. Agentul literar, pe numele său Lurton Blassingame, vine cu multe sugestii interesante. Ca de exemplu, propunerea de a grupa pasajele descriptive greoaie, sub forma unor citate din  enciclopedii.

analog63În cele din urmă, John Campbell cumpără drepturile de publicare pentru revista Analog Science Fiction and Fact, unde apare între 1963 și 1965 sub forma de episoade. Dune World apare în 3 părți (12/1963, 01/1964, 02/1964), iar The Prophet of Dune apare în 5 numere ale revistei, din ianuarie până în mai 1965.

Auziți corul scepticilor? Opera a fost compromisă, prin publicarea serializată într-o revistă. Nimic mai fals! Apariția în revistă avea să înlesnească publicarea în volum, așa cum avea să se întâmple, peste 50 de ani, și cu Marțianul lui Andy Weir.

Asta nu înseamnă că drumul spre tipar a fost unul ușor. Un refuz, al doilea… și tot așa, până la 23 de scrisori cu vești proaste. De regulă refuzul nu era unul formal, impersonal. Venea însoțit de sfaturi, pe care autorul, în înțelepciunea sa, nu le-a tratat cu indiferență. Un astfel de sfat l-a determinat să modifice pasajul în care sora lui Paul, Alia era inițial omorâtă. Personaj salvat la timp, devenit element cheie în scrierile ulterioare.

În zilele noastre, un astfel de editor i-ar fi bun și lui G.R.R. Martin, cel degrabă vărsător de cerneală ucigașă asupra personajelor sale… 🙂

Principalul motiv pentru care nu existau doritori să-și asume riscul publicării Dune era dimensiunea. 200.000 de cuvinte într-o carte SF, nu publica nimeni pe atunci. Una dintre scrisorile de refuz primite de Frank Herbert începea cam așa: ”I may be making a serious mistake, perhaps the mistake of the decade, but . . .” (S-ar putea să fac o mare greșeală, probabil greșeala deceniului, dar…)  

Probabil editorul respectiv era consumator avizat de spice, altfel nu putem explica această viziune! Păcat că nu a avut viziunea completă, să fi semnat naibii contractul ăla de publicare. Oare câte manuscrise cu potențial similar zac prin sertarele editurilor?

Începutul anului 1965 îl găsește pe creatorul lui Dune cu biroul plin de scrisori de refuz din partea editurilor și cu The Prophet of Dune publicat episodic, lună de lună, în Analog.

Sterling Lanier (editor la Chilton Books) citește revista și apreciază potențialul materialului tipărit. Îl contactează pe agentul literar al lui Frank Herbert, cu o propunere concretă. Deși editura la care lucra se ocupa aproape exclusiv de piața manualelor de întreținere auto, Chilton Books își asumă riscul publicării Dune.

dune1Autorul acceptă propunerea, iar Dune apare în prima sa ediție, strecurată printre tiraje ale manualelor Peugeot repair and tune-up guide, Mr. Budge builds a house, etc.

Restul îl știți. În 1966 câștigă premiul Hugo, apoi prima ediție a premiului Nebula. Cartea este tradusă în aproape toate limbile Pământului și vândută în zeci de milioane de exemplare, alături de continuările Dune Messiah (1969), Children of Dune (1976), God Emperor of Dune (1981), Heretics of Dune (1984), Chapterhouse: Dune (1985).

În plan cinematografic, Alejandro Jodorowsky plănuiește în 1975 o mega-ecranizare, mizând pe colaborarea cu Salvador Dalí, Orson Welles, Gloria Swanson, David Carradine pentru personaje, Peter Gabriel, Pink Floyd și Magma pentru coloana sonoră. Dimensiunea faraonică a proiectului îi sperie pe producătorii de la Hollywood, care nu își asumă riscul finanțării.

În cele din urmă, cartea este ecranizată în 1984, sub îndrumarea regizorului David Lynch, reușind să culeagă aprecieri din partea publicului. Dar, ca orice film făcut după o carte de succes, nu reușește să reproducă în întregime farmecul scriiturii lui Frank Herbert.

După moartea acestuia (1986), apar noi cărți din ciclul Dune, semnate de Brian Herbert, fiul scriitorului, în colaborare cu Kevin J. Anderson.

Unul din primele jocuri video pe care le-am jucat ore în șir a fost Dune. Dezvoltat de Cryo Interactive prin 1992 pentru sisteme MS-DOS, avea o grafică și un storyline care, dacă trecem cu vederea pixelarea inerentă, face și astăzi de rușine multe jocuri de PC actuale.

Să recapitulăm: Ministerul Agriculturii din SUA cheamă ziariști ca să vadă iarba care vine de hac nisipurilor. La locul potrivit, un scriitor cu imaginație debordantă. Pe traseu, un agent literar, editori, edituri… iar miracolul nu se lasă așteptat.

Când aud vorbindu-se de o industrie a literaturii, cam asta-mi vine mie în minte. Frank Herbert. Lurton Blassingame. Chilton Books.  Restul? Vorba lui Nae Caranfil: restul e tăcere.

 

Concluzii:

  • Indiferent cât de genială este ideea cuprinsă într-un manuscris, autorul trebuie să se înarmeze cu răbdare și să accepte părerile editorilor. Rescriere, rescriere, rescriere. Editurile publică greu, dar nu ratează șansa de a-și include în portofoliu un autor cu scriitura șlefuită până la strălucire.
  • Scriitor nu e acela care scrie. Și grafomanii pot face asta! Scriitor este acela care face pe dracu-n patru ca să-și ducă opera sub ochii cititorului. Publicați-vă dragi literați aspiranți în reviste online, în cărți de bucate, pliante… oriunde puteți! Veți încasa critici cu ghiotura, dar lumea va afla despre ceea ce faceți. Inclusiv editorul care va decide într-o bună zi să vă publice  (prietenii îmi vor spune că sunt eu însumi deficitar la acest punct, și au al naibii de multă dreptate).
  • Unii așteaptă cu nerăbdare ca echipa națională de fotbal să aibă un atacant adevărat; alții speră că va veni și anul în care România va câștiga Eurovisionul. Eu sper doar să prind ziua în care să văd măcar un agent literar autohton (nu îi includ aici pe cei ce reprezintă exclusiv drepturile autorilor străini, fără supărare, nu îi consider agenți literari, ci angrosiști).
  • Și cel mai important lucru: nu renunțați! Frank Herbert s-a hotărât să devină autor la vârsta de 8 ani, iar din acea clipă nimeni nu l-a putut întoarce din drumul său. Nu uitați, ce spunea Eleanor Roosevelt: ”The future belongs to those who believe in the beauty of their dreams” (Viitorul aparține celor care cred în frumusețea visurilor lor)

 

Informații culese din următoarele surse:

  1. Frank Herbert, Brian Herbert & Kevin J. Anderson – THE ROAD TO DUNE, Hodder & Stoughton, 2005.
  2. Wikipedia cea de toate zilele
  3. Dune, 50 years on: how a science fiction novel changed the world (The Guardian, http://www.theguardian.com/books/2015/jul/03/dune-50-years-on-science-fiction-novel-world )
  4. http://www.arrakis.co.uk/analog.html

 

Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat cu , , . Salvează legătura permanentă.

5 răspunsuri la Studiu de caz: Frank Herbert

  1. Păcat că nu a apărut în GSF articolul 😛
    Felicitări, e super miez

    • Nic spune:

      Mulțumesc, George. Nu eram sigur de impact, am preferat să fac experimente pe ”persoană fizică”. 🙂 

      Voi lua regretul tău drept invitație de nerefuzat, studiile de caz vor continua. 😉

  2. Daniel spune:

    Felicitări pentru „studiul de caz”, este instructiv! Aștept și alte studii 🙂

  3. Pingback: Scurte #419 | Assassin CG

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *