Călător prin vremuri rescrise

Winston Churchill spunea că istoria e scrisă de învingători. Dar istoriile alternative de cine sunt scrise? De autori buni, fără îndoială. Care au în spate luni, sau mai degrabă ani de documentare serioasă. Nu poți descrie o realitate diferită și în același timp coerentă, fără a cunoaște momentele de torsiune ale celei actuale.

Vă propun să ne oprim atenția asupra a două cărți: una apreciată și considerată drept un reper al genului alternative history (AH), cealaltă insuficient mediatizată către publicul cititor și pe nedrept trecută în zona cenușie a prozei românești contemporane.

Omul din castelul inalt

Omul din castelul inalt

Să începem cu „Omul din castelul înalt” creația lui Philip K. Dick. Publicată în urmă cu mai bine de o jumătate de veac, cartea ne propune o incursiune într-o lume în care Germania și Japonia au câștigat cel de-al doilea război mondial. SUA este împărțită în două zone de influență, revendicate de Al Treilea Reich și Statele Pacifice Japoneze.

Societatea care a rezultat din această stare de fapt este descrisă excepțional de autor, care scoate în evidență influențele culturale și sociale pe care un melanj germano-nipon le-ar putea avea asupra Statelor Unite ale Americii, din ipostaza învingătorului modelator de colonii.

Este cât se poate de firească implicarea în firul narativ a unei mișcări de rezistență din partea americanilor, precum și a fricțiunilor care apar între reprezentanții celor două superputeri care au câștigat războiul.

Philip K. Dick acordă atenție conturării personajelor, precum și interacțiunii dintre ele. Nimic nu este lăsat la întâmplare, cel puțin nu în prima parte a cărții. Apoi, caracterul descriptiv pălește, lăsând locul unor acțiuni desfășurate în ritm alert, antrenant.

Finalul cărții este centrat pe cel care este, de fapt, „omul din castelul înalt”: autorul unei cărți de ficțiune Lăcusta abia se târăște în care se descrie o … istorie alternativă, unde Germania și Japonia pierd de fapt războiul. Negativul negativului conduce implacabil la pozitiv, firul istoriei reale.

Genială perspectivă, care-l urcă pe Philip K. Dick pe piedestalul binemeritat.

Cu toate acestea, pe o scală de 5 stele, nu pot acorda pentru acest volum mai mult de 4. De ce? Nu din cauza stângăciilor tehnologice, inerente unei ficțiuni speculative mai vechi de o jumătate de secol, ci din cauza neplăcutelor treceri de la un plan narativ la altul. Cireașa amară de pe tort? Scena de final, care mi se pare tăiată cu maceta.

Desigur, se poate spune că autorul a lăsat cititorului libertatea de a-și imagina substratul ascuns în dialogurile ultimelor pagini. Poate chiar așa stau lucrurile. Însă mie mi-a lăsat impresia unei simfonii magistral scrise, ca de exemplu Simfonia nr.9 de Beethoven. Unde, în locul finalului coral pe versurile lui Friederich Schiller, apare Florin Salam cântând „Viața mea e și bună și rea”.

Părere personală, desigur. Nu trageți în cititor, pricepe și el ce poate.

Să trecem la a doua carte. URSSA, scrisă recent de conaționalul nostru, Sergiu Someșan. Titlul este un acronim pentru Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ale Americii, și este cel care m-a determinat să cumpăr instant cartea atunci când am văzut-o.

Acțiunea începe în realitatea  noastră cea de toate zilele, într-un trecut relativ recent, adică în anul 1986. Scriind aceste rânduri, realizez că pe atunci învățam asiduu pentru treapta a doua de liceu, dar mulți dintre cititorii acestui articol nu se născuseră încă și habar n-au ce e aia ”treapta a 2-a”.

La naiba, îmbătrânesc. smiley

URSSA

Dar să revenim la URSSA. Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe hulitorii literaturii românești contemporane, dar trebuie să remarc la Sergiu Someșan abilitatea de a crea personaje și a le integra într-un context descris, din punct de vedere literar, cel puțin la nivelul mediu al autorilor străini. Nu zic peste, ca să nu supăr pe esteții genului.

Carevasăzică avem personaje pozitive și negative, bărbați și fete frumoase care se îndrăgostesc reciproc (poate un pic prea repede). Acțiunea este bine dozată, de la întâlniri discrete între spioni și până la urmăriri cu… tancurile.

Ce-ar fi dacă Rusia comunistă ar putea călători în timp, mai exact în trecut? Câțiva politruci plasați strategic în vremurile Americii pre-coloniale? S-ar alege praful de capitalismul de pe acele meleaguri. Vă puteți imagina un Cristofor Columb întâmpinat de amerindieni pe acorduri de balalaică și invitat să deguste o votcă?

Îmi place stilul lui Sergiu Someșan, direct și cursiv. În „URSSA” a atins, din punctul meu de vedere, un punct temporar de maxim literar. Pe care, fără îndoială, îl va depăși în curând.  

Mi-ar fi plăcut, totuși, să-l văd pe autor îndrăznind să „se joace” mai mult cu tehnologia călătoriei în timp. Incursiunea „dincolo” să  fie descrisă pe mai multe pagini, sau poate chiar în două-trei capitole.

Ajung din nou la concluzia că avem autori autohtoni capabili să se impună la nivel internațional. Problema este că scrierile lor nu ajung acolo. De fapt, nici la nivel național nu ajung sub nasul maselor largi de cititori.

Cărți precum URSSA ar trebui să se vândă în tiraje din cinci cifre. Vorbesc exclusiv de ediția în limba română. De ce nu se întâmplă asta și ce e de făcut, vom discuta cu altă ocazie. Mai întâi trebuie să ne dăm seama.

Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat cu , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *