Ștefania

girl-practice5Urc fără grabă treptele mari din marmură albă, făcând slalom printre cerșetorii care mă privesc cu ochi rugători. Intru în biserică și încep să caut preotul din priviri. Nu sunt un habotnic de felul meu, însă trebuie să discut cu el despre detaliile unui eveniment ce urmează să aibă loc în curând.

Îl zăresc stând pe un scaun, ascultând cu atenție spovedania unei doamne care stă în genunchi în fața sa. Din când în când, confirmă cele auzite prin mișcări discrete ale capului. Trebuie să aștept terminarea confesiunii, nu-l pot întrerupe.

Am o viziune personală a credinței în Dumnezeu, nu cred în mărturisirea păcatelor. Cred mai degrabă că o greșeală poate fi îndreptată făcând o faptă bună. Ajută-ți aproapele, iar restul vine de la sine. Ăsta e credo-ul meu. Din această cauză nu am rămas indiferent în urmă cu doi ani, când mama mea m-a rugat să intervin la serviciu pentru o cunoștință de la țară. „O mai ții minte pe Ștefania? Vă jucați împreună când mergeai în vacanțele de vară, la bunici.”

O știam, oarecum. Eu cu Vasilică, fratele ei, mă jucam de fapt. Îmi aduceam aminte și de o fetiță cu părul brunet tuns cu breton, care purta tot timpul sandale roșii și se juca cu păpușile la câțiva metri distanță de joaca noastră de „băieți mari”. Cred că aveam vreo opt ani pe atunci, pe vremea ultimei vacanțe de vară la țară. Ea să fi avut vreo patru, cel mult cinci.

„Poți să pui o vorbă bună la tine la firmă? Fata a terminat ASE-ul anul trecut și vrea să vină la oraș, să-și găsească un loc de muncă.”

Nu știam ce să-i răspund. Lucram ca jurist la o firmă de succes care căuta în permanență noi angajați, dar îmi era jenă să intervin pentru o persoană pe care o cunoșteam prea puțin. Trăgeam tare pentru o promovare, iar chestia asta mi se părea atunci cel mai important lucru de pe fața Pământului. Nu aș fi vrut să-mi periclitez șansele recomandând pe cineva nepotrivit.

Mama a scos din geantă o hârtie împăturită. „Uite, mi-a dat și un CV. Încearcă, te rog, să o ajuți. Părinții ei sunt oameni de treabă, sunt sigură că și ea e la fel”.

„O să încerc” i-am spus. Un CV lăsat la biroul de resurse umane, asta puteam să fac. Și chiar am și făcut, a doua zi. Apoi am uitat cu totul de această întâmplare, timp de vreo două săptămâni. Adică până în clipa în care aveam să mă reîntâlnesc cu Ștefania.

Eram la birou, prins cu detaliile unui contract. „Bună, Mihai!” a fost fraza care m-a smuls din hârtii și m-a făcut să-i acord atenție persoanei care mi s-a adresat. O tânără de 22-23 de ani, înaltă și filiformă, cu părul brunet prins la spate în coadă de cal.  Îmbrăcată simplu, cu o bluză albă și o fustă decent de scurtă, a continuat: ”Eu sunt Ștefania, mă mai ții minte?”.  „Nu”, i-am răspuns imediat, sincer. Mi-a zâmbit, și atunci am remarcat pentru prima dată privirea caldă a ochilor ei verzi.   „Am vrut să-ți mulțumesc că m-ai ajutat cu CV-ul. Astăzi am fost la interviu”. I-am urat baftă și i-am spus că sper să fim colegi. Atât, nimic mai mult, apoi m-am întors în hârtiile mele.

Nu mai țin minte exact când a început să lucreze. Știu doar că fusese angajată ca agent de vânzări, contractul ei trecuse prin mâinile mele. Ne întâlneam uneori dimineața, la aparatul de cafea de pe hol. Discutam banalități și ne vedeam fiecare de treburile lui. Eu la birou, ea aproape tot timpul plecată pe teren.

Mama i-a găsit o gazdă chiar la noi în bloc, la o bătrână de la etajul doi, care locuia singură. Eu încă locuiam cu părinții, la 26 de ani. În prostia mea, nu mă deranja dependența mea de casa părintească, ci faptul că Ștefania o vizita pe mama. Le auzeam sporovăind ore întregi în bucătărie și trăiam cu impresia că fata asta venită de la țară încerca să ne intre cumva pe sub piele, să profite de bunătatea noastră.

Nerozia din capul meu avea să atingă cote și mai înalte în serile de ieșit în club cu colegii de la serviciu. Bogdan, tipul dolofan și vorbăreț de la marketing, m-a întrebat la un moment dat: „Mihai, de ce nu iese și verișoara ta cu noi?”

„Care verișoară?” l-am întrebat mirat. „Ștefania, de la vânzări! Nu e verișoara ta?” a continuat. „Nu suntem rude. Ne cunoaștem din copilărie, când mergeam la bunici în vacanțele de vară. Ea a crescut acolo, la țară”, am spus cu o nedisimulată răutate în glas. Ce-o fi fost pe atunci în mintea mea? Speranța ca acel post de director juridic să fie creat pentru mine, să am de partea mea toată atenția și simpatia colegilor mei, neabătută de apariția altor persoane?

După câteva zile au urmat problemele mele de sănătate. Prea multe zile de muncă susținută, stres și oboseală, iar într-o dimineață n-am mai putut să mă ridic din pat. Complet lipsit de energie, îmi era imposibil să plec la serviciu. Am crezut că e ceva de scurtă durată și va trece într-o oră sau două, dar m-am înșelat.

Cu greu am reușit să mă urnesc către medicul de familie. Se făcuse după-amiază, iar dacă înainte de a ajunge la cabinet încă mai speram să dau o raită și pe la serviciu, după cele două ore de așteptat să-mi vină rândul, îmi pierdusem orice speranță. Intraseră cei care veniseră înaintea mea, dar și alte persoane care au venit după mine. Asta e, pacienții cu programare aveau prioritate.

La un moment dat am fost chemat în cabinet. După ce mi-a pus o mulțime de întrebări și m-a palpat pe abdomen, doctorul mi-a spus pe un ton parental: „tinere, las-o mai ușor cu stresul, altfel n-apuci pensia”. Apoi mi-a recomandat o săptămână de repaus, departe de problemele de la locul de muncă.

Imposibil, mi-am spus. Doctorul parcă-mi citea gândurile „Dacă nu vrei o săptămână de repaus, te paște o lună de spitalizare în viitorul apropiat. Ce alegi?” Cu un asemenea mod de a prezenta lucrurile, a reușit să mă sperie.

Mi-am luat medicația de la prima farmacie ieșită în drum, iar apoi am plecat acasă. În bucătărie, mama stătea de vorbă cu Ștefania. Când am intrat, amândouă s-au ridicat de pe scaune și au venit la mine.

„Mihăiță, ce-a spus doctorul?”

În alte condiții, aș fi fost deranjat de utilizarea diminutivului în prezența unor persoane străine. Atunci nu-mi păsa, eram lipsit de energie și abia așteptam să mă întind din nou în pat. Nu înainte de a o ruga pe Ștefania să-mi ducă la serviciu adeverința de concediu medical.

M-am trezit după mai bine de 14 ore de somn. Cu pași împleticiți și cu intenția de a-mi face un ceai, am pornit spre bucătărie. Ajuns acolo, am avut senzația unui deja-vu. Mama și Ștefania stăteau de vorbă, la fel ca în seara precedentă. M-am așezat pe un scaun, în timp ce mama pregătea ceaiul iar colega mea de serviciu mă punea la curent cu ce se mai întâmplase în absența mea: „stai liniștit, totul e în regulă. Am vorbit și cu domnul director, îți transmite multă sănătate și să stai acasă cât ai nevoie.”

O priveam de parcă atunci o vedeam pentru prima dată. Mă simțeam dezarticulat, ca și când fusesem asamblat din piese de la dezmembrări. Iar ea invadase în mod repetat spațiul meu intim, dar prezența ei îmi făcea bine. Îmi transmitea o energie de care începeam să devin dependent.

În timp ce sorbeam din cana de ceai, aveam să aflu că își aranjase câteva zile libere. Să stea cu mine, să-mi țină de urât. Am mulțumit în mintea mea tradiției omului simplu de la țară, pentru care nu există nimic mai important decât grija față de semeni, indiferent dacă sunt rude sau necunoscuți.

 Se spune că atunci când îți întâlnești sufletul pereche, îți dai seama. La naiba, nu avusesem habar până atunci ce însemna Ștefania pentru mine. Dar începând din ziua aceea, când am ascultat-o povestindu-mi cu o voce caldă și zâmbind aproape tot timpul, am știut.

Timp de trei zile am stat aproape tot timpul împreună. A fost îngerul meu păzitor. Jucam remi, ne uitam la televizor, sau ieșeam și ne plimbam pe trotuarul din fața blocului, așezându-ne ca pensionarii pe o bancă și stând de vorbă.

Aveam atâtea să ne spunem! Ascultam cu nesaț toate cuvintele ce-i ieșeau printre buzele cărnoase, roșii precum cireșele care dau în pârg. Apoi debitam la rândul meu tot felul de prostii și observam cu câtă atenție mă asculta, ca și când viața ei ar fi depins de înțelegerea cuvintelor mele. Trebuie să recunosc că prezența ei mi-a făcut foarte bine. M-a ajutat să-mi revin aproape miraculos, într-un timp mult mai scurt decât cel anticipat de doctor.

Poate că a contat, pe lângă cele trei zile, și seara în care ne-am plimbat pe aleile parcului din centrul orașului. Se întunecase de-a binelea și se lăsase răcoarea serii. I-am cuprins umerii într-un gest involuntar și am simțit-o lipindu-se de mine. Habar n-am despre ce discutam, probabil lucruri lipsite de noimă. Simțeam cum atracția dintre noi crește de la o clipă la alta, ca un foc mistuitor. M-am oprit brusc și am sărutat-o apăsat pe buze, dintr-un impuls imposibil de stăvilit.

Am simțit-o răspunzând pasiunii mele, la început timid, apoi cu aceeași intensitate ca a mea. Timpul se oprise în loc, iar noi doi devenisem centrul Universului. Restul lucrurilor se transformaseră într-un amalgam de chestiuni mărunte ce gravitau în jurul nostru.  Am continuat să ne sărutăm minute bune, apoi am pornit către casă, lipiți unul de celălalt.

Când am ajuns acasă, mama a zâmbit. Nu a scos niciun cuvânt. Știa. Simțea. Se bucura alături de noi. Probabil aștepta acest moment, spera să se întâmple una ca asta.

A doua zi m-am trezit la prima oră și am plecat la serviciu, unde colegii m-au privit mirați. Nu se așteptau să revin atât de repede, și mai ales să am un asemenea tonus. Câteva zile de concediu făcuseră minuni, toată ziua am fost la fel de activ ca iepurașul din reclama făcută la baterii.

Ștefania venise la prima oră, apoi plecase pe teren, ca de obicei. Vizite la clienți. Însă nimeni nu observase că înainte de a pleca, la cafeaua băută pe hol, ochii ei priveau într-o singură direcție. Ca și ai mei, de altfel. Ne priveam unul pe celălalt, completând savoarea cafelei cu nectarul pe care numai iubirea împărtășită ți-l poate da.

A urmat o perioadă incredibilă, în care toate ne mergeau din plin. Observasem cu surprindere că cele câteva zile în care lipsisem nu provocaseră niciun cataclism în relațiile juridice ale firmei. Falsa impresie că lucrurile trebuie făcute întotdeauna cât mai repede cu putință, dispăruse. Devenisem mai meticulos, rezistam mai bine presiunii la locul de muncă. Și culmea, deși începusem să predau lucrările cu mici întârzieri, eram mai apreciat decât înainte, pentru acuratețea detaliilor.

Iubita mea era, la rândul ei, vedetă printre angajații firmei. Adusese câțiva clienți foarte importanți și obținea din comisioane sume considerabile. Câștiga mai bine decât mine, mai bine chiar decât aș fi câștigat dacă aș fi ajuns director juridic.

După ce plecam de la serviciu, eram nedespărțiți. Ștefania stătea aproape tot timpul la noi, iar nopțile le petreceam împreună, în camera mea. Făceam dragoste până la ultimul strop de vlagă, apoi adormeam îmbrățișați, somn adânc și revigorant.

Evident, nu am putut ține relația noastră secretă pentru mult timp. Era imposibil să ascundem cât de mult ne iubim. Din fericire, lucrul ăsta nu s-a transformat într-un impediment. Dacă în alte firme relațiile între angajați erau cu desăvârșire interzise, la noi a fost cu totul altfel. De la cei din conducerea companiei și până la femeile de serviciu, toți s-au bucurat sincer pentru noi.

Ne plăcea să ne surprindem reciproc cu idei nebunești, ca atunci când mi-a spus: ”Ce zici, weekendul ăsta vii cu mine la țară? Vine și Vasilică acasă, cu toată familia. S-ar bucura să te vadă!”

 Am acceptat instantaneu. Nu doar pentru că eram ahtiat să petrec cât mai mult timp cu ea, dar și pentru că nu-l mai văzusem pe fratele ei  de mulți ani. Auzisem că plecase în Italia și se stabilise acolo, cu nevasta și cei doi copii. Mai multe nu știam, și nici nu avusesem timp s-o întreb pe Ștefania. Avusesem alte subiecte mai importante de discutat cu ea…

Avea să fie un weekend superb. Casa bunicilor mei fusese vândută după moartea lor, așa că am fost găzduit de părinții iubitei mele. S-au bucurat nespus să afle că noi doi suntem împreună și la fel de mult s-a bucurat prietenul meu din copilărie, Vasilică.

Nu aveți cum să mă înțelegeți dacă nu ați petrecut nici o seară în atmosfera de la țară, alături de oameni simpli la vorbă, primitori și deschiși la suflet. M-am simțit minunat, mai fericit ca niciodată. Seara, când stăteam pe prispa casei, doar eu și Ștefania, am simțit că trebuia să fac un lucru important. Atunci, acolo. Fără putință de amânare.

Am pus un genunchi în praful curții, iar apoi pe un ton serios am întrebat-o: „Ștefania, vrei să fi soția mea?” Simplu. Direct. Fără ocolișuri. Și fără inel de logodnă, despre care am bâiguit că urma să-l alegem împreună, să fiu sigur că îi place.

Mi-a sărit în brațe înainte de a apuca să mă ridic. În clipa următoare, eram amândoi întinși pe jos, stârnind praful bătăturii și râzând ca doi proști. „Da, vreau! Te iubesc și vreau să fiu soția ta și mama copiilor tăi!”

Nițel cam dramatic, știu. Dar mi-a plăcut. Aproape la fel de mult cum mi-a plăcut vinul pe care l-am băut cu viitorul tată socru și prietenul-cumnat. La auzul veștii au dat cep unui butoi care conținea o licoare de vârstă respectabilă, fără doar și poate cel mai bun vin pe care l-am băut vreodată. Despre cantitate, nu dau detalii. Nu de rușine, ci pentru că la un moment dat am pierdut șirul.

Restul șederii la țară mi-l amintesc vag. Voie bună, băutură și mâncare. Nu bag mâna în foc, dar parcă la un moment dat a venit și un vecin cu acordeonul și a început să cânte. Nu sunt nici pe departe adeptul muzicii lăutărești, sau cum s-o fi chemând genul ăsta. Jur că atunci suna al naibii de bine.

Ne-am întors la oraș, așa cum am venit. Cu Buburuza, mașina de serviciu a Ștefaniei. Ea la volan, evident. Eu puteam face un număr limitat de lucruri în acele clipe, iar condusul unei mașini nu se afla printre ele. La urma urmei, era mașina ei, nu? Eu aveam altă treabă: rabatasem scaunul pe spate și încercam să opresc durerea de cap și învârteala plafonului…

Toate bune și frumoase acasă, când le-am dat alor mei vestea. La fel și la serviciu, când i-am anunțat pe colegi și pe șefi. Complicațiile au început să apară odată cu planurile de nuntă. Când? Cum? Unde? Și zecile de întrebări colaterale.

„Vreau neapărat să ne cununăm religios. Nu ai nimic împotrivă, nu-i așa?” m-a întrebat la un moment dat. „Nu, e în regulă.” i-am răspuns pe un ton sincer. Nu aveam nimic împotrivă, dar nici nu pot spune că eram foarte entuziasmat de idee.

Apoi aveam să-l cunoaștem pe părintele Gherasie. Într-o zi de duminică, Ștefania m-a rugat să o însoțesc la slujba de la biserică. La sfârșit, după miruire, am stat de vorbă cu părintele. I-am spus ce avem de gând, iar preotul s-a bucurat. Ne-a dăruit o carte cu rugăciuni, în care ne-a arătat ce anume să citim în fiecare seară. De comun acord, am hotărât ca peste trei săptămâni să ne reîntâlnim, pentru o scurtă slujbă religioasă de logodnă.

Îmi erau cam indiferente chestiile astea, dar iubita mea era foarte bucuroasă. Asta e tot ce mă interesa. Am început să citim seara împreună din carte, și parcă simțeam o stare de bine care mă copleșea uneori, după ce terminam rugăciunile. Lucrare divină sau efect placebo, mă durea-n cot care era cauza. Important era rezultatul.

La slujba de logodnă am fost doar noi doi și cei care urmau să ne fie nași, nimeni altul decât Dorin, șeful meu, și nevasta lui. Nici nu mai țin minte cum am ajuns să-i rugăm să ne fie nași, dacă a fost ideea noastră sau a lor.

Se spune că în urma unei relații de lungă durată, partenerii se transformă, adaptându-se unul după celălalt. La noi treaba asta a funcționat mult mai repede, după slujba de logodnă am realizat cu surprindere că mi-a plăcut chestia asta, că aș putea să fiu mai deschis către cele bisericești decât fusesem înainte.

Sau poate că realizam cât de fericită era Ștefania de pe urma acestor evenimente. Și în subconștientul meu, eram capabil să fac orice doar ca să o văd astfel.

 

*

*          *

Părintele Gherasie încheie spovedania printr-o mișcare inițiatică a mâinii deasupra creștetului femeii. Semnul crucii, al iertării păcatelor și al pregătirii întru împărtășanie.

Mă observă și îmi face semn să vin mai aproape, ridicându-se de pe scaun.

­­­­–– Tu ești logodnicul Ștefaniei, nu-i așa?

–– Da părinte, recunosc vizibil încurcat de faptul că mă mai ținea minte.

–– Ia spune, ce vești îmi aduci?

–– Vreau să discutăm detaliile unui eveniment….

–– Aaaa… mă bucur pentru voi! Când ați hotărât data cununiei?

–– Nu părinte. Despre un alt eveniment este vorba, am răspuns făcând eforturi să mă stăpânesc. E vorba de o slujbă de înmormântare. Ștefania nu mai este printre noi… am apucat să mai spun înainte de a izbucni în hohote de plâns.

Preotul se așează la loc pe scaun, încercând să priceapă mesajul. Ce era să-i spun mai mult de atât? Să-i explic cum un jeep a încercat o depășire imposibilă, sfârșită în tablele subțiri ale Buburuzei? Sau poate să reproduc cuvintele celor de la SMURD, care au încercat să mă consoleze spunându-mi: „a murit pe loc, nu a suferit”?

Ce mama dracului poate să priceapă preotul ăsta din sfârșeala pe care o simt în sufletul meu? Și de ce tot îmi vorbește acum, când tot ce vreau e să plâng, să urlu și să rup carnea de pe mine? „Sufletul ei va ajunge-n Rai…”  Păi de ce părinte, de ce una ca asta? Nu putea să mai stea lângă mine, unde-i era cel mai bine???

Nu pricep nimic din ce-mi spune. Realizează lucrul ăsta și-mi scrie pe o bucată de hârtie tot ce trebuie făcut, pentru slujba de înmormântare.

Ies din biserică și cobor treptele de marmură. Cerșetorii sunt tot acolo, cerându-mi prin litania lor să le dau ceva.

Nu am ce să le dau. Am pierdut tot ce aveam.

Acest articol a fost publicat în Gânduri, Scrieri și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.

8 răspunsuri la Ștefania

  1. Pentru o asemenea povestire nu pot folosi mai mult de un cuvânt: SUPERBĂ!

  2. eu spune:

    Am citit-o cu sufletul la gura, omule. Felicitari!

  3. Viorel spune:

    Felicitari! O poveste frumoasa de dragoste, prea frumoasa pentru a  fi mers totul struna! Am citit-o, mi-a placut, dar mi-a indus si o tristete finalul. Poate unde, in adancul sufletului meu a fost, este, si va fi o Stefanie.

    • Nic spune:

      Mulțumesc! Din păcate, povestirea este – în esența ei – inspirată din cazuri reale. Pe drumurile patriei s-au stins mult prea multe suflete frumoase, lăsând povești minunate scrise doar pe jumătate.

  4. Liviu Surugiu spune:

    Povestirea este perfectă, Nic! Acum am citit-o, după ce am vorbit cu tine. Și am citit-o dintr-o suflare. Excelent scrisă, felicitări!
    Genul de bijuterie care poate face parte din orice antologie (nu doar pe plan național).

    Nu pot să spun decât că îți mulțumesc!

     

     

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *